Pe fãcãtorul cel mare de minuni, ajutãtorul cel grabnic si mijlocitorul cel prea ales cãtre Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrãslit pãrtile Lichiei, în cetatea ce se numeste Patara, din pãrinti cinstiti si de bun neam, dreptcredinciosi si bogati. Tatãl sau se chema Teofan, iar mama sa Nona. Aceastã binecuvântatã pereche, petrecând cu bunã credintã in însotirea cea legiuitã (cãsãtorie) si împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viata lor cea placutã lui Dumnezeu si pentru multele milostenii si mari faceri de bine, s-au învrednicit a odrasli (naste) aceastã odraslã (prunc) sfântã - singuri ei fiind rãdacina sfântã - si s-a fãcut cum zice psalmistul : Ca un pom rãsãdit lîngã izvoarele apelor, care si-a dat rodul sãu la vremea sa. Deci, nãscând pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tîlcuieste (traduce) "biruitor de popor"; si cu adevãrat s-a arãtat biruitor al rãutãtii, asa binevoind Dumnezeu spre folosul de obste al lumii.

Dupã acea nastere, maica sa Nona a rãmas stearpã (fãrã posibilitatea de a naste), pînã la dezlegarea din legãturile cele trupesti, mãrturisind singurã firea cã nu este cu putintã a se mai naste alt fiu ca acela, cã numai pe acesta sa-l aibã si întâi si pe urmã, care din pîntecele maicii sale s-a sfintit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Caci n-a început a vietui decât cinstind pe Dumnezeu cu bunã cucernicie, nici n-a început a suge tîta (sînul), facind minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întâi a mânca, ci a posti. Cãci dupã nasterea sa, fiind in baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dând prin aceastã stare, cinste Sfintei Treimi, cãreia mai pe urmã avea sa-i fie mare slujitor si întâi-stãtãtor. Când se apropia de pieptul maicii sale, se cunostea a fi fãcãtor de minuni, hrãnindu-se nu dupã obiceiul pruncilor celorlalti - pentru cã numai din tîta (sînul) cea dreaptã sugea lapte - având sã dobândeascã cu cei drept-credinciosi starea cea de-a dreapta. Apoi a început a fi si postitor ales, cãci miercurea si vinerea numai o datã sugea lapte din tîtã(sîn) si atunci seara, dupã sãvîrsirea obisnuitei rugãciuni crestinesti, de care lucru pãrintii lui se mirau foarte si se minunau si mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urmã. Acel obicei de a posti, deprinzându-l Fericitul din scutece si l-a pãzit in toatã viata sa, pînã la fericitul sãu sfîrsit, petrecind miercurea si vinerea în post. Deci crescând pruncul cu anii, crestea împreunã si cu întelegerea si cu obiceiurile cele bune, pe care le învãta de la pãrintii sãi cei buni; fiind ca o holdã roditoare, care primeste în sine sãmânta învãtãturii celei bune, care odrãsleste si aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.

Sosind vremea de scoalã, a fost dat la învatãturã dumnezeiestii Scripturi, iar el cu agerimea cea fireascã a mintii si cu povãtuirea Sfântului Duh, în putin timp, a ajuns la multã întelepciune. Apoi, atit de mult a sporit în învãtãtura cartii, pe cit era de trebuintã bunului cârmaci al corabiei lui Hristos si pãstorului celui iscusit al oilor celor cuvântãtoare. Deci, facându-se desãvîrsit în cuvântul învãtãturii, s-a arãtat desãvîrsit si în lucrul vietii; de la prietenii desarte si de la vorbe nefolositoare cu totul se abãte (depãrta) si a vorbi cu femeile sau a cãuta cu ochii la fatzã femeiascã, foarte mult se ferea, cãci fugind, se depãrta de petrecerea împreunã cu femeile.

Având adevãratã întelepciune si minte curatã, de-a pururea vedea pe Dumnezeu si totdeauna zãbovea în sfintele biserici, dupã cum zice proorocul: Voit-am a fi lepãdat în casa Dumnezeului meu. De multe ori, câte o zi întreagã si câte o noapte, petrecând în rugãciunile cele gânditoare de Dumnezeu si în citirea dumnezeistilor cãrti, învãta întelegerea cea duhovniceascã si se îmbogãtea cu dumnezeiestile daruri ale Sfântului Duh, cu care se pregãtea pe sine locas vrednic, precum este scris: Voi sunteti biserica lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu vietuieste în voi.

Deci tînarul cel imbunãtãtit si curat, având în sine Duhul lui Dumnezeu, se arãta cu totul duhovnicesc, arzând cu duhul si slujind Domnului cu fricã, încât nu se vedea la dînsul nici un fel de nãrav (deprindere) tineresc, ci numai obiceiurile omului bãtrîn pentru care tuturor s-a fãcut minunat si slãvit. Caci precum omul cel bãtrîn, dacã are obiceiul celor tineri, este luat în rîs de toti, tot asa si tînãrul, dacã are nãravul (obiceiul) bãrbatului celui bãtrîn, se cinsteste de toti cu mirare; pentru cã sunt nepotrivite tineretile pentru bãtrînete, dar cinstite si frumoase sunt bãtrînetile în tinerete.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelasi nume ca si dînsul. Unchiul sãu, vãzând pe nepot sporind în viata cu fapte bune si cu totul înstrãinindu-se de lume, a sfãtuit pe pãrintii lui sã-l dea sã slujeascã lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepãdat a dãrui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dînsul. Pentru cã scrie în cãrtile cele vechi pentru dînsii, cum cã fiind neroditori si deznãdãjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugãciuni, cu lacrimi si cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a dãruit pe dînsul.

Primind episcopul pe "tînarul bãtrîn", care avea întelepciunea ca o cãruntete si viata cea mai curatã, l-a suit pe treptele cele sfintite ale preotiei, iar când s-a hirotonisit, episcopul întorcându-se cãtre poporul care era în bisericã si umplându-se de Duhul Sfânt, a proorocit zicând: "Iatã, fratilor, vãd un nou soare rãsãrind marginilor pãmântului, arãtându-se cãtre cei întristati ca o milostivã mîngîiere. O! fericitã este turma care se va învrednici a avea pe acest pãstor! Cãci acesta va paste bine sufletele celor rãtãciti si la pãsunea bunei credinte îi va aduce pe dînsii; apoi se va arãta si ajutãtor fierbinte celor ce sunt in nevoi". Aceastã proorocire s-a împlinit mai pe urmã, precum vom arãta în istorisirea ce o vom face.

Deci, primind Sfântul Nicolae asupra sa treapta preotiei, adãuga ostenealã la ostenealã, petrecând în post si în neîncetate rugãciuni, iar cu trupul sãu cel muritor sîrguindu-se (strãduindu-se) a urma celor fãrã de trupuri. Astfel, vietuind întocmai (la fel) ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufleteascã si se arãta vrednic de cârmuirea Bisericii.

In acea vreme unchiul sãu, episcopul Nicolae, vrând a se duce în Palestina ca sã se închine acolo sfintelor locuri, a încredintat toatã cârmuirea bisericii nepotului sãu. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toatã purtarea de grijã pentru rânduiala bisericilor, ca si episcopul unchiul sãu. In acea vreme, pãrintii fericitului, pãrãsind aceastã viatã vremelnicã (trecãtoare), s-au mutat la cea vesnicã, iar Sfântul Nicolae, rãmînând mostenitorul averii lor, a împãrtit-o celor sãraci. Pentru cã nu se uita la bogãtia ce curge alãturea, nici se îngrijea pentru înmultirea ei; ci, lepãdându-se de toate poftele lumesti, se sîrguia cu toatã osîrdia a se uni cu Dumnezeu, cãtre care grãia (vorbea) : Cãtre Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învatã-mã sã fac voia Ta, ca Tu esti Dumnezeul meu; cãtre Tine sunt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu esti Tu. Deci mîna lui era întinsã cãtre sãraci, ca un rîu cu apã multã ce curge cu îndestulare.

Pentru ca multele lui milostenii sã fie mai cu lesnire cunoscute, sã arãtãm una si anume: Era un bãrbat în cetatea aceea, dintre cei slãviti si bogati, care mai pe urmã a rãmas sãrac si neslãvit (fãrã laudã, neluat în seamã), cãci viata veacului acestuia este nestatornicã. Bãrbatul acela avea trei fete foarte frumoase si acum, fiind lipsit de toate cele de trebuintã, nu avea nici hranã, nici îmbrãcãminte si cugeta sã-si dea fetele sale spre desfrînare, iar casa sa sã o facã casã necuratã (bordel), pentru saracia lui cea mare, ca doar astfel sã aibã ceva de folos si sã cîstige pentru el si fetele sale îmbrãcãminte si hranã. Vai, în ce fel de gânduri necuvioase alungã pe om sãrãcia cea mare! Deci bãtrînul acela fiind în astfel de cugete (gânduri) rele si gândul sãu cel rãu vrând acum a-l aduce cu ticalosie în fapt, Dumnezeu Care nu voieste a vedea în pierzare firea omeneascã, ci cu iubire de oameni, se pleacã spre nevoile noastre, a pus bunãtate în inima plãcutului Sãu, Sfântul Nicolae si l-a trimis spre ajutor cãtre bãrbatul care era sã piarã cu sufletul, prin însuflare tainicã, mîngîind pe cel ce era în sãrãcie si scãpându-l din cãderea pãcatului.

Deci, auzind Sfântul Nicolae de lipsa cea mare a bãrbatului aceluia si prin dumnezeiascã descoperire înstiintându-se de cugetarea lui cea rea, i-a pãrut foarte rãu pentru dînsul si a cugetat ca astfel cu mîna sa cea fãcãtoare de bine, sã-l rãpeascã împreunã cu fetele sale ca din foc de la sãrãcie si de la pãcat. Insã n-a vrut sã fie de fatzã cu bãrbatul acela, ca sã-i spunã despre facerea sa de bine, ci, în tainã a cugetat sã-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Si aceasta vrea s-o facã pentru douã pricini: întâi ca sã scape de slava omeneascã, pentru cã tinea seamã de ce zicea Evanghelia: Luati aminte, sã nu faceti milostenia voastrã înaintea oamenilor; si, al doilea, ca si pe bãrbatul acela, care odinioarã era bogat iar acum ajunsese în mare sãrãcie, sã nu-l rusineze, cãci stia cã sunt grele unele ca acestea, celor ce din bogãtie si din slavã cad în sãrãcie, fiindcã se rusineazã sufletele acelora, aducându-le aminte de bogãtia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gândit a face asa, dupã cuvântul lui Hristos: Sã nu stie stînga ta, ce face drepta ta. Cãci atit de mult fugea de slava omeneascã, încât chiar de acela cãruia îi fãcea bine se sîrguia a se tãinui pe sine.

Asadar, luând o legaturã mare de galbeni, a mers în miezul noptii la casa acelui bãrbat si, aruncând-o înauntru pe fereastra acelei case, degrabã s-a întors la casa sa. Dimineata, sculându-se bãrbatul si aflând legãtura, a dezlegat-o si vãzând galbenii s-a înspãimântat, cãci socotea cã este vreo nãlucire, temându-se ca nu cumva aurul ce vedea sã fie vre-o înselãciune, de vreme ce nu astepta de la nimeni si de nicãieri vreun fãcãtor de bine. Drept aceea, întorcând galbenii cu vîrful degetului, privea cu dinadinsul si cunoscând cã este adevãrat, se veselea si se minuna, iar de bucurie, plîngea cu lacrimi fierbinti si, cugetând mult în sine cine i-ar fi fãcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea (nu intelegea). Deci, socotind a fi purtarea de grijã a lui Dumnezeu, îi multumea neîncetat, dând laudã Domnului Celui ce se îngrijeste de toti. Apoi îndatã pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a mãritat-o dupã un bãrbat si i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.

Despre aceasta înstiintându-se minunatul Nicolae, cã a fãcut dupã voia lui, bãrbatul acela, i-a pãrut bine. Si iarãsi se arãta gata a face aceeasi milã cu a doua fiicã a bãtrînului, sîrguindu-se (grãbindu-se) a pãzi si pe fecioara aceasta prin nunta legiuitã de pãcatul cel fãrãdelege. Deci, pregãti si altã legaturã de galbeni, asemenea cu cealaltã si, peste noapte, ferindu-se de toti, a aruncat-o pe aceeasi fereastrã, în casa bãtrînului aceluia.

Dimineata, sculându-se acel om sãrac, a gãsit iarãsi aur, asemenea ca întâia oarã. Apoi a început a se minuna si de acela si, cãzând cu fata la pãmânt, cu lacrimi fierbinti multumea, zicând: "Dumnezeule, voitorul milei si chivernisitorul (purtãtorul de grijã) mântuirii noastre, care mai întâi m-ai rãscumpãrat cu Sîngele Tãu si acum casa mea si pe fiicele mele izbãvindu-ne prin aur din cursa celui rãu, Insuti aratã-mi pe cel ce slujeste voii Tale celei milostive si bunãtãtii Tale celei iubitoare de oameni. Aratã-mi pe îngerul Tãu cel pãmântesc, pe cel ce ne pãzeste pe noi de pierderea pãcatului, ca sã stiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din sãrãcia ce ne întristeazã si care ne izbãveste de gândurile cele rele, cã iatã, dupã mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea facutã în tainã, cu mîna plãcutului Tau, voi da si pe a doua fiicã a mea cu nuntã legiuitã dupã bãrbat si asa voi scãpa de cursele diavolului, care vrea prin cîstig necurat sã-mi aducã mare pierdere.

Apoi bãrbatul acela, rugându-se Domnului si multumind bunãtãtii Lui, a facut nuntã si fiicei sale de a doua, având nãdejde în Dumnezeu - cãci neîndoitã nãdejde si-a pus în El - cum cã va purta grijã si pentru a treia fiicã a lui si-i va da si acesteia sã aibã vietuitor iubit, dupã lege, trimitându-i iarãsi aur din destul, tot cu acea mînã fãcãtoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea strãjuind, ca sã poatã simti pe fãcãtorul de bine si sã se învredniceascã a vedea de unde îi aduce aurul acela. Si iatã, nu dupã multã vreme, a sosit cel asteptat. Cãci a venit si a treia oarã plãcutul lui Hristos, Nicolae si, ajungând la locul cel obisnuit, tot asa a aruncat o legaturã de galbeni pe aceeasi fereastrã si îndatã s-a întors la casa sa.

Tatãl fecioarelor gãsind aurul aruncat pe fereastrã, a alergat îndatã cât putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungându-l si cunoscându-l cine este - cãci sfântul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bunã si pentru neamul lui cel luminat -, a cãzut la picioarele lui, sãrutându-le si numindu-l izbãvitor, ajutãtor si mântuitor sufletelor, celor ce ajunseserã întru pierderea cea mai de pe urmã. Apoi zise: "De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milã, prin îndurãrile tale, de mult as fi pierit eu, ticãlosul tatã, împreunã cu fiicele mele, prin cãderea în focul Sodomei, (Sodoma= cetate biblica ce a ars din cauza pãcatelor locuitorilor ei) vai mie! Si iatã, acum prin tine suntem mântuiti din amara cãdere în pãcat". Acestea si mai multe grãia cu lacrimi cãtre sfânt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare si cu jurãmint a zis aceluia, ca în toatã viata lui sã nu spunã nimãnui ceea ce s-a fãcut. Apoi sfântul, spunând multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.

Iatã una din faptele cele multe ale milostivirii Sfântului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca sã cunoascã oricine cât era de milostiv cãtre cei sãraci. De s-ar fi povestit milele lui una câte una si câte îndurãri a arãtat cãtre cei sãraci, pe câti flãmînzi a hrãnit, pe câti goi a îmbrãcat si pe câti a rãscumpãrat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

Dupã aceasta Cuviosul Pãrinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri si a se închina acolo, unde a umblat trupeste Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corãbierii împrejurul Egiptului si nestiind ce avea sã li se întâmple, Sfântul Nicolae, care era împreunã cu dînsii, vedea mai bine cã are sã fie întuneric, vifor si lovire de vânturi cumplite. Apoi le spuse cã, mai înainte a vãzut pe vicleanul vrãjmas intrând in corabie, vrând sã o scufunde împreunã cu oamenii. Dupã aceea a nãvãlit asupra lor o furtunã mare, fãrã veste si ridicându-se un nor, s-a fãcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza mortii si rugau pe Sfântul Nicolae sã le ajute si sã-i izbaveascã de nevoia cea fãrã de veste ce cãzuse asupra lor zicând: "Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugãciunile tale cãtre Dumnezeu, îndatã ne vom cufunda în aceastã adîncime si vom pieri". Iar el, zicându-le sã îndrãzneascã si sã-si punã nãdejdea în Dumnezeu si fãrã îndoialã sã astepte grabnicã izbãvire, însusi a început cu sîrguintã (convingere) a se ruga cãtre Domnul. Si îndatã s-a linistit marea si toatã groaza s-a prefãcut în bucurie, iar ei, trecând necazul, s-au bucurat mult si au multumit lui Dumnezeu si plãcutului sãu, Sfântului Nicolae si foarte mult se minunau de proorocirea furtunii si de scãparea nevoii.

Tot atunci, unul din corabieri s-a suit în vîrful catargului, precum este obiceiul celor ce îndrepteazã corabia, si, când era sã coboare de acolo, a alunecat de sus si a cãzut în mijlocul corãbiei, zãcând fãrã suflet. Iar Sfântul Nicolae, mai înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugãciunea pe acel om si, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat si l-a dat viu corãbierilor.

Apoi, ridicând toate pînzele si fiind vânt cu bunã sporire, au plutit în liniste si au sosit la limanul Alexandriei, unde plãcutul lui Dumnezeu, Sfântul Nicolae, a tãmãduit pe multi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni si pe multi necãjiti mîngîind, a pornit iarãsi pe cale spre Palestina si ajungând la Sfânta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mântuirea neamului omenesc, întinzându-Si pe Cruce prea curatele Sale mîini. Acolo a înãltat fierbinti rugãciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dând multumire Mîntuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri, fãcând multe închinãciuni pretudindeni. Iar când era sã intre noaptea în sfânta bisericã la rugãciune si usile erau închise, s-au deschis singure, dând intrare aceluia, cãruia, chiar portile ceresti îi erau deschise.

Zãbovind (întîrziind) in Ierusalim vreme îndelungatã, se pregatea a merge în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfãtuit sã se întoarcã în patria sa. Pentru cã Dumnezeu, Cel ce toate le rânduieste spre folosul sufletelor noastre, nu vrea sã fie ascunsã sub obrocul (acoperis) pustiei acea fãclie, pe care o pregãtise sã fie pusã în sfesnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflând o corabie, s-a tocmit cu corãbierii sã-l ducã în patria sa.

Acestia au gândit însã sã facã lucrul cu viclesug, adicã sã îndrepteze corabia lor în altã parte, nu spre Lichia. Dupã ce s-a asezat în corabie, plecând de la mal, Sfântul Nicolae a vãzut cã corabia nu pluteste spre patria sa. Atunci degrabã a cãzut la picioarele corãbierilor si-i ruga sã îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebãgându-l în seamã, mergeau în partea unde gândeau ei, nestiind cã Dumnezeu nu va lãsa pe plãcutul Sãu sã fie în mîhnire. Deci, suflând un vifor împotrivã, a întors corabia în altã parte si degrabã a dus-o în Lichia, iar pe corãbieri îi ingrozea cu nevoia cea mai mare. Asa Sfântul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însã, fiind fãrã de rãutate, n-a fãcut nici un rãu acelor vrãjmasi, nici s-a pornit spre mînie si nici mãcar vreun cuvint aspru nu le-a zis, ci cu binecuvântare i-a liberat în pãrtile lor.

Iar el a mers în mãnãstirea pe care o zidise mosul sãu, episcopul Patarelor si o numise Sfântul Sion. Acolo, Sfântul Nicolae s-a arãtat foarte iubit tuturor fratilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu însuflate si se foloseau de viata lui, cea întocmai ca a îngerilor si urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Sãu.

Aflând Sfântul Nicolae în aceastã mãnãstire viatã linistitã si loc mai lesnicios pentru gândurile sale cãtre Dumnezeu, ca un liman de liniste, nãdãjduia ca si cealaltã vreme a vietii sale sã o petreacã acolo. Dar Dumnezeu îi arãtã calea, voind ca acea comoarã bogatã, a tuturor faptelor bune, cu care avea sã se îmbogãteascã toatã lumea, sã nu fie ascunsã, ca într-o tarinã acoperitã de pãmânt, într-o mãnãstire deosebitã si într-o camerã micã închisã; ci sã fie la vederea tuturor, ca prin acea comoarã duhovniceascã, sã se facã negutãtorie (tîrguire) duhovniceascã, care pe multe suflete le va afla.

Astfel sfântul, stând odatã la rugãciune, a auzit un glas de sus: "Nicolae, sã intri în nevointa poporului, dacã doresti sã fii de Mine încununat". Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spãimântat si cugeta întru sine: Ce voieste glasul acela si ce cere Domnul de la dînsul? Si iarãsi auzi glas, spunându-i: "Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie sã Mi-o aduci roadã si pe care o astept de la tine; ci întoarce-te cãtre oameni, ca sã se preamareascã prin tine numele Meu". Atunci Sfântul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, cã, lãsând linistea sa, merge sã slujeascã la mântuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuti, sau în altã parte. Dar, temându-se si fugind de slava omeneascã cea desartã, a gândit sã se ducã în altã cetate, unde nu-l va cunoaste nimeni.

In acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetãtii Mira, Ioan arhiepiscopul si mai întâi sezãtor pe scaun în toatã tara Lichiei. Atunci s-au adunat toti episcopii tãrii aceleia, în Mira, ca sã aleagã un bãrbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bãrbati cinstiti si cu bunã întelegere, erau nedumeriti între ei, pe care sã-l aleagã. Unii, fiind porniti din rîvnã dumnezeiascã, au zis cã lucrul acela nu este al alegerii omenesti, ci al rânduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugãciune pentru aceasta, ca însusi Domnul sã arate cine este vrednic sã primeascã o treaptã ca aceasta si sã fie pãstor peste toatã Lichia.

Toti, ascultând acel sfat bun, au fãcut rugãciune cu sîrguintã si cu post. Iar Domnul, fãcind voia celor ce se tem de El si ascultând rugãciunea lor, a descoperit bunãvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bãtrîn, într-acest chip; stând el la rugãciune, i s-a arãtat un bãrbat luminat, poruncindu-i sã meargã de cu noapte si sã stea lîngã usile bisericii si sã ia seama cine va intra mai înainte decât toti în bisericã, acela - zicea el - este îndemnat de Duhul Meu si, luându-l cu cinste, sã-l puneti arhiepiscop. Iar numele bãrbatului aceluia este Nicolae.

Atunci episcopul care a vãzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie si astepta venirea bãrbatului dorit. Deci, când a fost vremea Utreniei, Sfântul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decât toti la bisericã, pentru cã avea obicei de se scula în miezul noptii la rugãciune si venea la începutul cîntãrii Utreniei, mai întâi decât toti la bisericã. Intrând în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii si i-a zis: "Cum te cheama, fiule?" Dar el tãcea. Acela îl intreabã iarãsi. Sfântul i-a rãspuns cu blândete: "Nicolae mã cheamã pe mine, stãpîne, robul sfintiei tale". Acel dumnezeiesc bãrbat, care a auzit acel glas blând, a priceput pe de o parte, dupã numele care i se spusese în vedenie, cã se numeste Nicolae; iar pe alta, prin smerenia (modestie) lui, cã sfântul a rãspuns cu blândete. Deci a cunoscut cã acela este cel pe care îl binevoieste Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Cãci stia spre cine cautã Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blând si tãcut si spre cel ce se cutremurã de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca si când a descoperit o comoarã ascunsã si, îndatã, luindu-l de mînã i-a zis: "Urmezã-mã, fiule".

Strãbãtind vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabã decât pãsãrile, multime de oameni fãrã numãr. Episcopul, care vãzuse vedenia, a zis cu glas mare ãatre toti: "Primiti, fratilor, pe pãstorul vostru, pe care vi l-a ales vouã Duhul Sfânt si cãruia i-a încredintat desãvîrsit povãtuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omeneascã, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iatã acum avem pe cel pe care l-am dorit si cãutat, l-am aflat si l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povãtuiti, nu vom cadea din nãdejde, ca, astfel, sã stãm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arãtãrii Lui si a descoperirii.

Poporul dãdea multumire lui Dumnezeu si se bucura, dar Sfântul Nicolae se lepada a primi acea treaptã, nesuferind lauda omeneascã. Insã, fiind rugat de tot soborul cel sfintit si de cel mirenesc, chiar fãrã voia lui, l-au ridicat pe scaunul arhieresc, caci printr-o vedenie dumnezeiascã a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Despre aceastã vedenie Sfântul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: "Intr-o noapte, Sfântul Nicolae a vãzut pe Mîntuitorul nostru întru slavã, stând aproape de dînsul si dându-i Sfânta Evanghelie, care era împodobitã cu aur si cu mãrgãritare; iar de partea cealaltã a vãzut pe Sfânta Nãscãtoare de Dumnezeu, punând pe umerii lui omofor arhieresc". Dupã vedenia aceea trecând putine zile si rãposând Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetãti.

De acea vedenie aducându-si aminte Sfântul Nicolae si vãzând bunãvoirea lui Dumnezeu, încã si rugãciunile soborului netrecându-le cu vederea, a primit pãstoria Lichiei. Iar sfintita adunare a episcopilor, împreunã cu clericii, sãvîrsind toate cele ce se cuvin sfintirii sale, a fãcut praznic de bucurie, veselindu-se de pãstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe fãclia cea luminatã, care n-a fost pusã la o parte, nici ascunsã sub obroc (capac), ci stând la locul cel cuviincios, în sfesnicul arhieriei si al pãstoriei, unde strãlucea luminos, drept îndreptând cuvântul adevãrului si toate poruncile cele dreptcredincioase, sãnãtos cugetându-le si învãtându-le.

Chiar de la începutul pãstoriei sale, plãcutul lui Dumnezeu grãia în sine astfel: "O! Nicolae, pentru aceastã dregãtorie si pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum sã nu mai vietuiesti tie, ci altora". Apoi, vrând a învãta pe oile sale faptele cele bune, nu-si mai ascundea viata sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Cãci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi stia viata, slujindu-I în tainã. Iar dupã ce s-a facut arhiereu, era arãtatã tuturor vietuirea lui, nu pentru mãrire desartã, ci pentru folosul si înmultirea slavei lui Dumnezeu, încât s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: Asa sã lumineze lumina voastrã înaintea oamenilor, ca vãzând faptele voastre cele bune, sã preamareascã pe Tatãl vostru, care esteîin ceruri.

Sfântul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune si model credinciosilor, dupã cum zice Apostolul: "Cu cuvântul, cu viata, cu dragostea, cu credinta, cu duhul si cu curãtia". Apoi era blând, fãrã de rãutate si smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare. Hainele lui erau simple si hrana pustniceascã pe care o gusta totdeauna numai o dataãpe zi si aceea seara. Toatã ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregatoriei (slijbei) sale, ascultând nevoile celor ce veneau la dînsul, iar usile casei lui erau deschise tuturor, cãci era bun cãtre toti si apropiat. Sãrmanilor le era tatã; sãracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutãtor celor nãpãstuiti si tuturor mare fãcãtor de bine. Apoi, si-a cîstigat spre ajutor în ostenelile sale cele pãstoresti si pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune si cu bunã întelegere, cinstiti cu treapta preotiei, adicã pe Pavel de la Rodos si pe Teodor Ascalonitul, bãrbati cunoscuti de toata Grecia.

Astfel, bine pãstea turma cea încredintatã lui, a oilor lui Hristos cele cuvântãtoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodatã nu înceteazã a ridica rãzboi asupra robilor lui Dumnezeu, nerãbdând a vedea credinta cea bunã înflorind în oameni, a ridicat prigoanã asupra Bisericii lui Hristos, prin pãginii împarati ai Romei, Dioclitian si Maximian. De la ei a iesit atunci poruncã prin toatã lumea, ca toti credinciosii sã se lepede de Hristos si sã se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, sã fie siliti, cu chinuri, prin temnite si cu munci grele, apoi, în sfîrsit, cu moarte silnicã sã fie pedepsiti.

Un asemenea vifor pustiitor degrabã a ajuns si pînã în cetatea Mira, dus fiind de doritorii pãgînãtãtii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind cãpetenie a tuturor crestinilor, cu limba slobodã propovãduia credinta cea bunã a lui Hristos si se arãta gata a pãtimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii pãgîni si bãgat în temnitã, dimpreunã cu multi crestini. Petrecând aici multã vreme, a pãtimit multe rele, rãbdând foame, sete si strîmtorarea temnitei. Pe cei împreunã legati îi hranea cu cuvântul lui Dumnezeu si-i adãpa cu apele cele dulci ale bunei credinte, sporind într-însii credinta în Hristos Dumnezeu si punând picioarele acelora pe temelia cea nezdrobitã. Apoi, întãrindu-i întru mãrturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osîrdie a pãtimi pentru adevãr.

Dupã aceea, iarãsi s-a dãruit pace crestinilor si ca soarele dupã norii cei întunecati, asa a strãlucit dreapta credintã sau ca o rãcorealã ce vine dupã furtunã. Cãci, cãutând Hristos cu dragoste de oameni asupra mostenirii Sale, a pierdut stãpînirea pãgînilor, izgonind de la împãrãtie pe Dioclitian si Maximian; iar cu dînsii a izgonit pe cei ce slujeau pãgînãtãtii elinesti si a ridicat poporului sãu corn de mântuire, prin arãtarea Crucii marelui împarat Constantin, cãruia i-a încredintat stãpînirea Romei.

Constantin, cunoscând pe Unul Dumnezeu si punându-si nãdejdea în El, a biruit pe toti potrivnicii sãi cu puterea Sfintei Cruci si a pierdut nãdejdea cea desartã, a celor ce împãrãtiserã mai înainte, poruncind sã risipeascã capistile idolilor si sã zideascã biserici crestine; iar pe cei ce erau închisi în temnite pentru Hristos, i-a liberat si cu mari laude i-a cinstit ca pe niste eroi; si toti mãrturisitorii lui Hristos s-au întors iî patria lor.

Atunci si cetatea Mirelor a primit iarãsi pe pãstorul sau, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia si fãrã sînge încununat. Acesta, având darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca patimile si neputintele oamenilor, nu numai ale celor credinciosi, ci si ale celor necredinciosi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a fãcut slãvit, minunat si foarte iubit; cãci strãlucea cu curãtia inimii si era împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului sãu în cuviosie si dreptate.

Pe atunci erau încã multe capisti idolesti, în care poporul pãgîn slujea cu dragoste diavoleascã si nu putin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzându-se cu rîvna, a strãbãtut toate locurile acelea, risipind capistile idolesti, iar pe turma sa curãtind-o de necurãtiile diavolesti. Sfântul Nicolae, luptându-se asupra duhurilor celor viclene, a venit si asupra capistei Artemidei, care fiind locas al idolilor, era mare si foarte împodobitã. Pornirea sfântului era îndreptatã mai mult asupra idolilor decât asupra necuratei capisti, pe care a dãrîmat-o pînã la temelie, iar zidirea cea înaltã a risipit-o pînã la pãmânt; atunci duhurile cele viclene, neputând nicidecum rãbda venirea sfântului, scoteau glasuri de plîngere, strigând foarte tare, cãci erau biruite si izgonite din locul lor, prin arma rugãciunilor nebiruitului ostas Nicolae, arhiereul lui Hristos.

Dupã aceasta, binecredinciosul împãrat Constantin, vrând sã întãreascã credinta în Hristos Dumnezeu, a poruncit sã se tinã soborul a toatã lumea în cetatea Niceii. Acolo adunându-se Sfintii Pãrinti, au propovãduit luminat dreapta credintã, iar pe Arie, rãu cugetãtorul si semãnãtorul de neghinã, împreunã cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste si de o fiintã cu Tatãl mãrturisindu-L, a dat pace dumnezeiestii si apostolestii Biserici.

Despre dînsul povesteste unul dintre istorici, cã, aprinzându-se cu rîvna dumnezeiascã ca al doilea Ilie, a îndrãznit in mijlocul soborului a rusina pe Arie, nu numai cu cuvântul, ci si cu fapta, lovindu-l pe Arie peste fatã. De acest lucru, s-au întristat Sfintii Pãrinti si, pentru aceea a luat de la dînsul semnele cele arhieresti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos si Preabinecuvântata lui Maicã, privind din înãltime la nevointele Sfântului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndraznealã si au lãudat rîvna lui cea dumnezeiascã. Aceeasi vedenie a avut si oarecare din Sfintii Pãrinti cei mai vrednici, precum însusi Sfântul Nicolae a vãzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adicã, stând de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altã parte Preacurata Fecioarã Nãscãtoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dînsul, cunoscând din aceea cã a fost plãcutã lui Dumnezeu acea îndraznealã a sfântului. Deci, pãrintii au tãcut si ca pe un plãcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.

Intorcându-se Sfântul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducând pace, binecuvântare si învãtãturã sãnãtoasã la toatã multimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorîtoare. Apoi pe turma cea nesãnãtoasã si strãinã a taiat-o din rãdacinã si pe ereticii cei împietriti si nesimtitori, care îmbãtrîniserã în rãutate, mustrându-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrãtor de pãmânt întelept, care curãtã toate cele ce sunt pe arie si în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scuturã.

Astfel preaînteleptul lucrãtor al ariei lui Hristos, Sfântul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava viclesugului nãlucitor si ereticesc o vântura (cerne) si o lepãda departe de grîul Domnului. Pentru aceastã pricinã (motiv) Sfânta Bisericã îl numeste lopata care vânturã învãtãturile lui Arie ca pleava. El era cu adevãrat lumina lumii si sarea pãmântului, de vreme ce viata lui era luminatã si cuvântul lui dres cu sarea întelepciunii. Cãci avea bunul pãstor mare purtare de grijã pentru turma sa în nevoile ce i se întâmplau, nu numai cu pãsunea cea duhovniceascã hrãnind-o pe dînsa, ci si de hrana cea trupeascã purta grijã.

Altã datã, întâmplându-se în tara Lichiei foamete mare si cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hranã, iar poporul fiind în mare lipsã, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sãrac care pierea de foame, s-a arãtat noaptea în somn unui negutãtor din Italia, care umpluse o corabie cu grîu, vrând sã meargã cu ea în altã tarã si dându-i trei galbeni arvunã, i-a poruncit sã meargã în cetatea Mira si acolo sã-si vândã grîul cu pret. Desteptându-se negutãtorul din somn si aflând în mîna sa trei galbeni, s-a înspãimântat, minunându-se de un vis ca acela.

Pentru minunea aceea nu s-a arãtat negutãtorul neascultãtor, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorît în cetatea Mira si a vândut grîul celor ce erau într-însa, netãinuind arãtarea Sfântului Nicolae, ce i s-a facut lui în somn. Iar cetãtenii, aflând mîngîiere în acea foamete si auzind cele istorisite, au dat slavã si multumire lui Dumnezeu si fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hrãnitorul lor cel minunat.

In vremea aceea, s-a fãcut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împãratul Constantin a trimis trei voievozi împreunã cu ostasii cei ce erau sub dînsii sã linisteascã acea tulburare. Iar numele voievozilor sunt acestea: Nepotian, Ursul si Erpilion. Acestia, cu multã sîrguintã, plecind din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeste malul Andrian, unde era o cetate. Si de vreme ce nu le da mîna sã meargã, pentru ca marea era învolburatã, asteptau la limanul acela linistirea marii. Atunci, unul din ostasi iesind din corabie ca sã cumpere cele de trebuintã, lua cele strãine cu sila, precum este obiceiul ostasilor. Adeseori fãcind acestea, fãceau pagubã celor ce vietuiau acolo. Pentru aceastã pricinã s-a fãcut gîlceavã (discutie aprinsã) si tulburare, ba si rãzboi era sã se facã din amândouã pãrtile, la locul ce se numea Placomata.

Instiintându-se de aceasta, Sfântul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur cãtre tãrmul acela si în cetate, ca sã potoleascã cearta dintre dînsii. Apoi, îndatã, toatã cetatea si voievozii, auzind de venirea sfântului, i-au iesit în întâmpinare si s-au închinat lui. Sfântul a întrebat pe voievozi de unde sunt si unde merg? Ei au zis ca sunt trimisi de împãrat în Frigia sã potoleascã tulburarea ce s-a fãcut acolo. Sfântul i-a sfãtuit sã dea învãtãturã ostasilor lor ca sã nu facã supãrare poporului. Apoi, luiîd pe voievozi în cetate, i-a ospãtat cu dragoste. Iar ei, certând pe ostasi, au potolit tulburarea si s-au învrednicit de binecuvântarea sfântului.

Fãcându-se aceasta, au venit oarecari cetãteni din Mira, care, plîngând cu lacrimi si cãzând la picioarele sfântului, cereau ajutor pentru niste oameni osânditi fãrã de vinã. Ei spuneau cu mîhnire, cã, nefiind sfântul acolo, a venit Eustatie ighemonul si, umplându-si mîinile cu bani de la oarecari oameni rãi, a osândit la moarte pe trei bãrbati din cetatea lor, care n-au gresit nimic, "de care lucru toatã cetatea se mîhneste si plînge, asteptând întoarcerea ta, stãpîne; cã de ai fi fost tu acasã, n-ar fi îndrãznit ighemonul a face o judecatã asa nedreaptã".

Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mîhnit cu sufletul si, luând împreunã cu dînsul pe voievozi, îndatã a plecat. Ajungând la locul ce se numeste Leu, au întîlnit pe niste oameni venind si i-au întrebat dacã stiu ceva de acei trei bãrbati care sunt osânditi la moarte. Ei au zis cãtre dînsul: "I-am lãsat în cîmpul lui Castor si al lui Polux, fiind adusi acolo ca sã-i taie". Atunci sfântul s-a îndreptat în grabã la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de uciderea cea nevinovatã a acelora. Ajungând la locul acela, a vãzut popor mult stând acolo si pe cei trei bãrbati osânditi, având mîinile legate si fetele acoperite si plecate la pãmânt si cu grumazii (gîtul si umerii) goi, asteptând desãvîrsita tãiere. Atunci a vãzut pe gealat scotând sabia spre a-i ucide, arãtându-se tulburat si cu chip sãlbatic, pentru care motiv acea priveliste era tuturor înfricosatã si de plîngere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburându-se în suflet, a intrat cu îndraznealã prin popor si, apucând sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la pãmânt, netemându-se de nimic, iar pe bãrbati i-a dezlegat din legãturi.

Toate acestea le fãcea sfântul cu mare îndrãznealã si nu era nimeni care sã-l opreascã; cãci cuvântul lui era cu stãpînire si lucrul sãu cu putere dumnezeiascã, fiind mare înaintea lui Dumnezeu si a tot poporul. Acei trei bãrbati, izbãviti de moarte, vãzându-se întorsi din ghearele mortii cãtre viatã, plîngeau de bucurie cu lacrimi fierbinti si strigau cu multumire toti cei ce se adunaserã acolo. Apoi a venit si ighemonul (conducãtorul cetãtii) Eustatie, iar plãcutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea si, când se apropia de el, îi intorcea fata, iar când cãdea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfântul ca-l va spune la împãrat si va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desãvîrsite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-si ocârmuieste cu dreptate stãpînirea. Iar el, fiind mustrat de constiintã si înfricosat de îngrozirea sfântului, cu lacrimi cerea milã si se ruga din tot sufletul, cãindu-se pentru nedreptatea sa, cãutând sã se împace cu marele pãrinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit si a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetãtii, dar minciuna nu putea sã se tãinuiascã, pentru cã sfântul stia cu dinadinsul cã, fiind mituit cu aur, a osândit la moarte pe cei nevinovati si tot poporul dãdea mare multumire Sfântului pãrinte Nicolae. Abia fiind îmblînzit plãcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcã acum singur, cu smerenie si cu multe lacrimi, mãrturisea greseala sa si nu mai arunca pe altcineva.

Voievozii cei mai sus pomeniti, împreunã cu cei ce veniserã cu dînsii, vãzând toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de rîvna si de bunãtatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugãciuni si, primind binecuvântarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca sã împlineascã porunca împãratului. Deci, mergând acolo, au alinat tulburarea ce era si sãvîrsind toate cele poruncite lor de împãratul, s-au întors cu bucurie in Vizantia (Constantinopol) si au avut cinste si multã laudã de la împãrat si de la toti dregãtorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au si fost învredniciti a fi în sfatul împãrãtesc. Dar ochii cei zavistnici si vicleni ai oamenilor rãi, neputând a-i vedea într-o mãrire ca aceea, s-au pornit spre rãutate si vrãjmãsie.

De aceea, împletind cei rãi sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetãtii, urzind cumplite clevetiri asupra bãrbatilor acestora si zicând: "N-au sfãtuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfiîsitul sfatului lor, cã ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre si mestesugesc cele viclene asupra împãratului". Astfel, clevetind asupra lor, multime de aur au dat eparhului si au dus acea clevetire si în urechile împãratului. Auzind, împãratul îndatã a poruncit, ca, fãrã altã întrebare, sã-i arunce în temnitã pe cei trei voievozi, ca sã nu fugã pe ascuns si sã sãvîrseascã sfatul lor cel rau. Deci voievozii erau în legãturi si în temnitã, nestiind pentru ce sunt aruncati acolo, ca nu se stiau a fi vinovati cu nimic.

Trecând putinã vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva sã se vãdeascã clevetirea lor cea mincinoasã si sã iasã la ivealã rãutatea lor, încât sã se întoarcã asupra lor toatã nevoia. Pentru aceea, cu multe rugãciuni s-au apropiat de eparh, sfãtuindu-l sã nu lase mai multã vreme în viatã pe acei bãrbati, ci degrabã sã facã judecatã de moarte, dupã hotãrîrea cea dintâi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfîrsit fãgãduintei. Deci, îndatã s-a dus la împãrat cu fata mîhnitã si cu chip posomorît, ca un vestitor de rãu, vrând a se arãta cã se îngrijeste mult pentru viata împãratului si cu credintã se sîrguieste pentru dînsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l însela cu cuvinte viclene si mestesugite, pornindu-l spre mînie asupra celor nevinovati si zicând: "Nici unul din cei ce stau în temnitã nu vor a se pocãi, împãrate, ci, petrecând în cel dintâi gând rãu, nu înceteazã a cugeta viclesug si a gândi asupra ta cu rãutate. Deci, porunceste mai iute sã-i omoare, ca nu cumva apucând ei înainte, sã sãvîrseascã rãutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrsit scopurile lor cele rele".

Cu aceste cuvinte fiind tulburat împãratul, a osândit la moarte pe cei nevinovati; dar fiind searã, s-a amînat uciderea lor pîna a doua zi dimineata. Instiintându-se despre aceasta, strãjerul temnitei si plîngând mult pentru o napastã (primejdie) ca aceea, pusã asupra acelor nevinovati, a venit la voievozi, zicând: "Mai bine ar fi fost de mine sa nu vã fi cunoscut pe voi, nici sã mã fi îndulcit de dragoste si cu vorbe la masã, cãci mai cu înlesnire as fi rãbdat acum despãrtirea de voi si mai putinã jale mi-ar fi pricinuit nãpasta ce a venit asupra voastrã. Apoi n-ar fi venit o mîhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru cã mîine dimineatã, vai mie! ne vom despãrti unul de altul cu amar si de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre fete, nici vã voi mai auzi vorbind, cãci s-a poruncit sã vã omoare. Deci sã rânduiti dacã vreti ceva, pentru averea voastrã, cã acum este vremea, ca sã nu apuce moartea vointa voastrã".

Zicând acestea cu tînguire, iar ei stiindu-se nevinovati fatã de împãrat si deci nevrednici de moarte, si-au rupt hainele si cumplit îsi smulgeau pãrul, zicând: "Ce vrãjmasi au pizmuit (uneltit) asupra vietii noastre si pentru ce sã murim noi ca niste tîlhari? Cã n-am fãcut nimic vrednic de moarte". Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude si pe cunoscuti si puneau martor pe Dumnezeu cã nimic rãu n-au fãcut si plîngeau amar.

Unul dintr-însii, cu numele de Nepotian, si-a adus aminte de Sfântul Nicolae, care, stând în Mira înaintea celor trei bãrbati, li s-a fãcut lor ajutãtor preaslãvit si preabun apãrãtor, izbãvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicând, unul cãtre altul se rugau: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbãvit pe cei trei bãrbati de moartea cea nedreaptã, cautã acum si asupra noastrã cã nu avem alt ajutor între oameni; pentru cã iatã ne-a cuprins mare nevoie si nu are cine sã ne izbaveascã din aceastã nãpastã. Iatã si glasul nostru a amortit, mai înainte de iesirea sufletului si limba noastrã se usucã, aprinzându-se de focul inimii, iar acum nici rugãciuni nu mai putem sã-Ti aducem. Degrabã sã ne întâmpine îndurãrile Tale, Doamne, si ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele noastre, cã iatã mîine de dimineatã vor sã ne omoare; sîrguieste (grãbeste) spre ajutorul nostru si ne izbãveste pe noi, cei nevinovati de moarte".

Dumnezeu, auzind rugãciunile celor ce se temeau de El si, ca un tatã miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfântul si plãcutul Sãu, pe marele arhiereu Nicolae. Cãci în acea noapte, dormind împãratul, i s-a arãtat în vis arhiereul lui Hristos, zicând asa: "Scoalã-te iute si elibereazã pe cei trei voievozi, care sunt tinuti în temnitã, pentru cã fãrã de vinã sunt clevetiti (vorbiti de rãu) si cu nedreptate pãtimesc". Si, spunând tot adevãrul, i-a zis: "De nu mã vei asculta si de nu-i vei elibera pe dînsii, apoi voi ridica asupra ta rãzboi precum a fost în Frigia si rãu vei pãtimi". Mirându-se împãratul de îndrãzneala Sfântului Nicolae, se gândea cum a îndrãznit noaptea fãrã de vreme a intra înãuntrul palatului sãu si i-a zis: "Cine esti tu care îndrãznesti a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stãpînirii noastre?". El i-a rãspuns: "Nicolae îmi este numele si sunt arhiereul mitropoliei Mirelor".

Impãratul s-a tulburat de acea vedenie si, sculându-se, se gândea ce este aceasta? Asemenea si lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arãtat în vis sfântul si tot acelasi lucru i-a spus pentru acei bãrbati. Desteptându-se, Avlavie s-a temut si se îngrozea în mintea sa de ceea ce vãzuse. Apoi a venit oarecine de la împãrat spunându-i ce a vãzut si acesta în vis. Iar el degrabã mergând la împãrat i-a spus vedenia si ceea ce i s-a arãtat lui si se minunarã amândoi de acea vedenie preaslavitã, care deopotrivã li s-a fãcut la amândoi.

Indatã a poruncit împãratul sã aducã înaintea sa pe voievozii din temnitã si a zis cãtre dînsii: "Ce vrãjitorii ati fãcut de ati trimis asupra noastrã asemenea vedenii? Cãci arãtându-se un bãrbat ne-a îngrozit foarte rãu, lãudându-se cã degrabã va aduce rãzboi", iar ei nestiind nimic se întrebau unul pe altul, de stie vreunul ceva - cã nici unul nu stia nimic - si cu ochii umiliti au cãutat unul spre altul.

Vãzând împãratul una ca aceasta, s-a schimbat în blândete si a zis cãtre dînsii: "Netemându-vã de rãu, spuneti adevãrul". Iar ei cu ochii plini de lacrimi si foarte mult tulburându-se, au zis: "Noi, împãrate, vrãjitorii nu stim, nici am plãnuit ceva rãu asupra stãpînirii tale, nici am gândit ceva, martor ne este nouã ochiul cel a toate vãzãtor al Domnului. Iar de nu va fi asa si vei afla viclesug întru noi, apoi sã nu faci cu noi nici o milã; si nu numai cu noi acesti trei, ci chiar pe neamul nostru sã nu-l cruti. Noi ne-am învãtat de la pãrintii nostri a cinsti pe împãrat si, mai vîrtos decât toate, a avea credintã cãtre dînsul. Drept aceea, acum cu credintã am pãzit viata ta, iar cele încredintate nouã, precum s-a cãzut dregãtoriei noastre, bine le-am cârmuit, slujind cu osîrdie (bunã credintã) poruncii tale; cãci tulburarea cea din Frigia am potolit-o si rãzboiul cel plãnuit de vrãjmasi l-am risipit, arãtând prin aceasta vitejia noastrã cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce stiu bine. Iar stãpînia ta mai înainte ne-ai dãruit cinste, iar acum cu asprime te-ai iîarmat asupra noastrã, fiind cumplit judecati si cu groazã asteptãm a pãtimi. Asadar, precum ni se pare nouã, o, împãrate, osîrdia noastrã cãtre tine a fost pricinuitoare nouã de mari munci, cãci în loc de slavã si de cinstea pe care am nãdãjduit-o, frica mortii si osândirea ne-a cuprins pe noi".

Umilindu-se împãratul de aceste cuvinte, se cãia de batjocura adusã bãrbatilor acelora; fiindcã se cutremura de judecata lui Dumnezeu si se rusina de porfira (vesmânt rosu specific epocii) cea împãrateascã; cãci cel ce se nevoieste a pune altora legi, vede însusi cã face judecãti fãrã de lege. Deci, într-acel ceas a cãutat mai cu milã asupra lor si a început a vorbi cãtre ei cu blândete. Iar ei, uitându-se cu umilintã cãtre împãrat, îndatã au vãzut chipul Sfântului Nicolae sezând împreunã cu împãratul si fãcându-le milostivire si iertare. Aceasta însã nimeni nu o vedea, fãrã numai cei trei voievozi. Atunci, luând ei îndrãznealã au zis cu glas tare: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbãvit odinioarã pe cei trei bãrbati în Mira de la moartea cea nedreaptã, scoate-ne si pe noi, robii tãi, din aceastã nevoie, ce ne stã asupra". Iarîimpãratul, luând cuvânt, a zis: "Cine este Nicolae si pe care bãrbati a izbãvit? Spuneti-mi cu de-amãnuntul aceasta". Iar Nepotian i-a povestit toate.

Atunci împãratul, cunoscând pe Sfântul Nicolae cã este mare plãcut al lui Dumnezeu si minunându-se de îndrãzneala si de rîvna lui pentru cei nãpãstuiti, a liberat pe voievozii aceia, zicându-le: "Nu eu vã dãruiesc viata, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-ati chemat spre ajutor. Deci sã mergeti la dînsul si sã-i dati multumire, apoi spuneti-i lui din partea mea: "Iatã am fãcut cele poruncite de tine; deci nu te mînia asupra mea, plãcutule al lui Hristos!". Acestea zicând, le-a încredintat o Evanghelie ferecatã cu aur, o cãdelnitã de aur, împodobitã cu pietre scumpe si douã sfesnice, poruncindu-le sã le dea bisericii din Mira.

Astfel, cei trei voievozi dobândind preaslãvitã mântuire, îndatã au pornit pe cale si cu bucurie au venit la sfânt, pe care cu veselie l-au vãzut. Apoi mare multumire i-au dat, ca unuia care le-a fãcut o bunãtate ca aceea si cîntau, zicând: Doamne, Doamne, cine este asemenea Tie Cel ce izbãvesti pe sãracul din mîna celor mai tari decât dînsul?" Apoi, nici pe cei sãraci nu i-au lãsat nemiluiti, ci si pe aceia i-au îndestulat din averile lor, iar dupã aceea, cu bunã sporire s-au întors la ale lor.

Odatã niste corãbieri plutind de la Egipt spre pãrtile Liciei, li s-a întimplat o furtunã mare, încât si pînzele au fost aruncate jos, iar corabia era sã se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toti se speriarã de moarte. Iar când si-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae - pe care niciodatã nu-l vãzuserã, decât numai auziserã de dînsul, cã este grabnic ajutãtor celor ce-l cheamã întru nevoi -, s-au îndreptat cu rugãciunile cãtre dînsul si l-au chemat în ajutor. Iar sfântul, îndatã s-a arãtat lor si a intrat în corabie, zicând: "Iatã, m-ati chemat si am venit ca sã vã ajut; deci nu va temeti". Apucând cârma, se vedea cum cârmuieste corabia. Apoi a certat vântul si marea, precum si Domnul nostru odinioarã Care a zis: Cel ce crede în Mine si lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea mãrii si vântului si acelea îi erau ascultãtoare.

Dupã aceea corãbierii, purtati de vânt lin, au sosit în cetatea Mira si, iesind din corabie, au mers în cetate, vrând sã-l vadã pe cel ce i-a izbãvit din nevoi. Vãzându-l mergând la bisericã, au cunoscut pe fãcãtorul lor de bine si, alergând, au cãzut la picioarele lui, dându-i multumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupeascã si de moarte i-a izbãvit pe aceia, ci si pentru mântuirea sufletelor lor a avut purtare de grijã; cãci, fiind mai înainte-vãzãtor a vãzut într-însii cu ochii cei duhovnicesti gândul pãcatului, care depãrteazã pe om de Dumnezeu si-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis cãtre dînsii: "Cunosteti-vã pe voi, rogu-vã, o, fiilor, cunoasteti-vã inimile voastre si gândurile vi le îndreptati spre bunã plãcere de Dumnezeu, pentru cã, desi ne tãinuim si ne socotim a fi buni de cãtre ceilalti oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tãinui. De aceea sîrguiti-vã cu toatã osîrdia a pãzi sfintenia cea sufleteascã si curãtenia cea trupeascã, cãci sunteti bisericã a lui Dumnezeu, precum grãieste dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.

Astfel, mustrând pe bãrbatii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, cãci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tatã iubitor de fii, iar fata lui era ca a îngerului lui Dumnezeu, strãlucind cu darul cel dumnezeiesc. Din fata lui iesea o razã preastralucitã, ca si din a lui Moise si vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dînsul; cãci dacã cineva ar fi fost îngreuiat cu orice fel de patimã sau cu întristare sufleteascã, numai dacã ar fi privit spre sfântul, îndatã afla îndestulata mîngîiere întristãrii sale. Sau de vorbea cineva cu dînsul, mult sporea întru cele bune. Asa cã nu numai cei credinciosi, dacã se întâmpla a auzi ceva din limba cea dulce si izvorîtoare de miere, ci si cei necredinciosi se umileau si se povãtuiau spre mântuire, lepãdând rãutatea necredintei cea din tinerete si primind în inimã cuvântul cel drept al adevãrului.

Marele plãcut al lui Dumnezeu a vietuit ani destui, strãlucind în mijlocul cetãtii Mirelor cu dumnezeiestile podoabe, dupã cum zice dumnezeiasca Scripturã: "Ca un luceafãr de dimineatã prin mijlocul norilor, ca luna plinã de zilele sale si ca soarele ce strãluceste asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lîngã izvoarele apelor si ca niste mir de mult pret, bine mirosind tuturor".

Lîngã cinstitul lui trup adunându-se episcopi de prin toate cetãtile, în multime fãrã numãr, l-au pus cu cinste în biserica cea soborniceascã a mitropoliei Mirelor, în ziua a sasea a lunii decembrie. Apoi se savîrsirã multe minuni de cãtre sfintele moaste ale plãcutului lui Dumnezeu. Pentru cã a izvorît mir cu bunã mireasmã din moastele lui, cu care, ungându-se cei bolnavi, dobândeau sãnãtate. Din aceastã pricinã, de la marginile pãmântului alerga lumea la mormântul lui, cãutând tãmãduirea bolilor si nu se lipseau de ceea ce cãutau, cãci toate neputintele se vindecau cu acel sfânt mir, nu numai cele trupesti, ci si cele sufletesti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, nu numai în viatã, ci si dupã moartea sa le biruia pe acelea, cum si acum le biruieste.

Odatã, niste bãrbati temãtori de Dumnezeu, de la gura rîului ce se numeste Tanais, auzind de moastele cele izvorîtoare de mir si vindecãtoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se aflau în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfãtuit sã meargã pe mare, acolo, pentru închinãciune. Umplând corabia cu grîu, voiau sã pluteascã. Dar vicleanul diavol, care era sãlãsluit (adãpostit) mai înainte în capistea Artemidei si pe care îl izgonise de acolo Sfântul Nicolae, risipind capistea, simtind cã vrea sã plece corabia cãtre marele pãrinte, mîniindu-se pentru risipirea capistei cum si pentru izgonirea sa de acolo, se sîrguia cu toatã puterea sã se rãzbune asupra sfântului.

Astfel, diavolul s-a gândit sã facã împiedicare bãrbatilor acelora din calea pe care o plãnuiserã si sã-i lipseascã de sfintenie, fãcându-le piedici dorintei lor. Deci s-a prefãcut în chip de femeie si se fãcea cã poartã un vas plin cu untdelemn, apoi a zis cãtre bãrbatii aceia: "As fi vrut sã duc aceasta la mormântul sfântului, dar foarte mult mã tem pe mare, cã nu este cu putintã unei femei neputincioase ca mine si bolnavã cu stomacul, a îndrãzni sã cãlãtoreascã pe atîta noian(mare întindere). Pentru aceea, rogu-vã pe voi ca, luând vasul acesta, sã-l duceti la mormânt si sã turnati untdelemn în candela sfântului". Zicând diavolul acestea, a dat vasul în mîinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se stia însã cu ce fel de vrãji era amestecat acel untdelemn, ca sã vatãme si sã prãpãdeascã pe cei din corabie. Dar aceia, nestiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui si au luat vasul cu untdelemn diavolesc si, pornind de la mal, în ziua aceea au plutit bine. Insã a doua zi a început a sufla vântul dinspre miazãnoapte si a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gândeau sã se întoarcã înapoi. Intorcând corabia, li s-a arãtat Sfântul Nicolae, plutind într-o barcã mai micã si le zise: "Unde mergeti, bãrbatilor? Pentru ce ati lãsat calea ce vã stã înainte si vã întoarceti? In mîna voastrã este a potoli viforul si a face corabiei calea usoarã, cãci este diavoleascã acea rea mãiestrie care vã împiedicã în cãlãtoria voastrã. Cã nu o femeie v-a dat vasul, ci însusi diavolul; deci aruncati-l în mare si îndatã veti avea calea cu bunã sporire".

Auzind acestea, bãrbatii aceia au luat vasul si l-au aruncat în adîncul mãrii. Si fãcând aceasta, îndatã a iesit de acolo fum negru si parã de foc, care a umplut vãzduhul de miros greu, iar marea se desfãcu si fierbând apa din adînc, clocotea. Iar picãturile apei erau ca niste scîntei de foc, încât foarte mult s-au temut cei ce erau în corabie si de fricã tipau. Dar ajutorul care se arãtase lor, poruncind sã îndrãzneascã si sã nu se teamã, a alinat marea; apoi pe cãlãtori, izbãvindu-i de fricã, i-a fãcut a pluti fãrã primejdie spre Licia. Atunci, îndatã, venind o racorealã cu bunã mireasmã, a suflat asupra lor si s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pînã la cetatea cea doritã. Acolo, închinându-se moastelor celor izvorîtoare de mir ale grabnicului ajutãtor si apãrãtor, multumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înãltând rugãciuni marelui pãrinte, s-au întors în tara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se întâmplase pe cale.

Multe, mari si preaslãvite minuni a fãcut Sfântul Nicolae, acest mare plãcut al lui Dumnezeu, pe uscat si pe mare, ajutând celor ce erau în primejdii, izbãvind de înecare si scotându-i din adîncul mãrii la uscat; rãpindu-i din robie si aducându-i la casele lor; izbãvind din legãturi si din temnite, apãrând de tãierea de sabie si scãpând de la moarte, apoi multora le-a dat tãmãduiri: orbilor, vedere; schiopilor, umblare; surzilor, auz; mutilor, grai. Pe multi, din cei ce pãtimeau (sufereau) în sãrãcia cea mai mare, i-a îmbogãtit, iar celor flãmînzi le-a dat hranã. Si la toatã nevoia, s-a arãtat gata ajutãtor, apãrãtor cald, grabnic folositor si sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajutã pe cei ce-l cheamã si din primejdii îi izbãveste. Ale cãrui minuni precum este cu neputintã a le numãra, tot asa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare fãcãtor de minuni îl stie Rãsãritul si Apusul, si toti crestinii cunosc nenumãratele lui minuni. Deci, sã se slãveascã printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lãudat: Tatãl, Fiul si Duhul Sfânt, Cãruia se cuvine lauda în veci. Amin.